Prin numeroase obiecte adunate cu anii, fotografii, texte mărturisitoare, se reconstituie mai întâi viaţa şi opera marelui romancier. Rebreanu retrăieşte în „Cuibul visurilor”, de fapt, trei perioade ale existenţei sale: copilăria între anii 1888-1898, parcurgând şcoala primară, după care, cu părinţii, se mută la Prislop, apoi revenirile tot mai rare în amiaza forţei sale de creaţie între anii 1918-1938, când şcolarul de altădată îşi regăseşte „cuibul” şi, în sfârşit, înălţarea în universalitate prin scrisul său granitic, tradus în aproape 40 de limbi ale pământului.
Respectând acest circuit al încăperilor muzeului, vizitatorul parcurge, de fapt, un drum iniţiatic dinspre rădăcinile milenare ale satului, până la coroana lui spirituală în care strălucirea cea dintâi o dă înălţimea acestui fuior de genialitate şi lumini care este Rebreanu pentru literatura română şi universală.
În ansamblul său, acest muzeu recrează atmosfera rustică în care a copilărit şi a vieţuit marele scriitor. Fiind întrebat în 1933, de Ioan Massoff, care este cea mai frumoasă epocă din viaţa sa, Rebreanu, cu gândul la jocurile şi scăldatul din Arini, răspunde indubitabil: „ – Copilăria, pentru că în acest răstimp am dus-o tot în jucărie şi le vedeam pe toate în trandafiriu. Poate că această epocă mi-a infiltrat optimismul meu ridicol, care mă face să văd numai oameni buni în jurul meu”.
Numai aşa se explică tonul de unică nostalgie în scrisul său, în 1919, din povestirea „Cuibul visurilor”, când, după o îndelungată absenţă, îşi regăsea satul lui cel drag: „După treizeci de ani de zbuciumări deşarte mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor, nici chiar în inima mea … Amintirea mă îmbrăţişa înfrigurată, îmi dezvelea clipe care au trăit odinioară în veşminte lucitoare. Mă ademenea într-o lume uitată, unde viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durere.”.
În amintirile bătrânilor, portretul scriitorului adesea recompus în nenumărate ipostaze, prinse, de fapt, în fotografii expuse: bărbat maiestuos, înalt, chipeş, de o învăluitoare frumuseţe nord-carpatică, încărunţit de timpuriu, cu privirea senin albăstrie. Un om în toate cuceritor … Şi totuşi, nimeni nu l-a prins atât de fidel în descriere, ca badea Toader Avram, unul dintre semnatarii actului prin care i se acorda romancierului cetăţenia de onoare a Maierului. Prezentarea pe care i-o face acest ţăran rămâne nu numai un etalon lingvistic al graiului din „Cuibul visurilor”, ci şi un model de expresivitate şi adâncime a observaţiei, cum conchidea Şerban Cioculescu, cu un anumit prilej.

Iată cuvintele lui Badea Toader Avram:
„Cu mine o stat mult, tare mult, de vorbă. Îmi spuné că sat ca aista nu-i găsî, de-i îmbla ţări-împărţâte. Era bărbat falnic, cu părul alb ca oaia; voroveam de una, de alta, mă-ntreba de năcazuri. Îi plăcé să cânte hori de-aistea, de-a noastre, ca pi la noi. Era scurt la vorbă; mai aminte ăi era s-asculte cum îi povestesc eu ori altul. Cân¢ i să păré c-am zâs câte una pe placul lui, zâcé rugători: „ia, fă bine şî mai zî o dată vorba asta!” Cunoşté tăte râpile şî văile aistea pe nume, pesămne că de cân¢ era băiat, că el aici s-o trezât în lume, cu noi şî cu valurile noastre … Mai cu samă îi era drag vara pi lângă Someş, acolo în Arini, cum zâcem noi din bătrâni, la locul morii celei veci a Părtinoiului, une să ţâné, dumineca, giocu. Într-o duminică dimineaţă, vara, gâneşecă¢ i-amu-l văd înaintea mé, l-am pândit cum s-o uitat on dărab de vreme, cu mânurile la spate, la roţâle morii şî la răcita cé groasă  şî bortoasă, care ş-amu-i tăt acolo … Sî să uita, sî să uita lung, bag sama, îl prindéaşă câte-un dor. Apoi să mai şpaţâré (plimba) cu Dumitru dascălu¢, cu Dariu Pop şî cu Vichente notăraşu¢, ortaci de-a lui că s-avéu bine, vez¢ Doamne, de pe cân¢ erau prunci ca mieluşăii… Era jâb (voinic, atlet, n.a.), mai bine făcut ca tăţ¢, fain bărbat şî drept ca un steag. Nucerăne (nu-i fie de rău n.a.), mult mai căta el la poporănii noştri! Cân¢ eram holtei i-am cetit nişte cărţ¢ făcute de el; era cel mai învăţat domn. Apoi tare bine o mai priceput el aleanurile şî sufletu¢ plugariului. Auzeam noi c-o agiuns la mare cinste cu istoriile lui Boroiu¢, cu Ion, cu tăţ¢ … Şî o hotărât Comuna să-i deie onorul cel mare şî să-l gratuleze c-on loc în mijlocu¢ satului, ca să-ş rădice o curte (vilă casă mare n.a.) aici între noi. Eu eram pe-atunci casar comunal ş-am iscălit şî ştiu bine…”.
Tronează aici un splendid portret în ulei al romancierului la vârsta de 35 de ani, pictat de pictoriţa Ileana Antonu, apoi măsuţa de brad de la preotul Cioarba pe care a trudit la „Ciuleandra” şi „Răscoala”, lampa nopţilor de trudă, alte obiecte de uz personal, cele mai multe donate de soţia Fanny şi fiica Puia Florica, toate încadrate de o lungă coloană de texte mărturii, în alternanţă cu imagini foto edificatoare, documente originale unicat, apoi expoziţia „Prieteni şi gazde din Maieru”, stupul dăruit scriitorului drept premiu şcolar, precum şi întreaga operă rebreniană în original şi în traduceri, portretul lui Emil, fratele scriitorului, ce fusese condamnat la moarte prin spânzurătoare.
Începând cu măsuţa de brad, apoi lampa nopţilor de nesomn, fluierele din ţeavă de puşcă, cafetiera şi cutia cu tutun şi alte obiecte-metaforă, apoi bustul scriitorului din faţada edificiului, creat de către sculptorul Constantin Popovici şi bustul de incintă executat de către sculptorul Ioan Deac – Bistriţa, ambele, donaţii, fiecare exponat în parte, cuprins în şuvoiul ghidajului, mai ales când acesta este prestat de mici ghizi-elevi, luminează un detaliu, o faţetă a omeniei sătenilor şi, implicit, a personalităţii unui scriitor ridicat din miezul fierbinte al vieţii ţărăneşti.