Muzeul „Cuibul visurilor” Maieru

[Galerie_Portofoliu_Pac id=”1″]

Muzeul „Cuibul visurilor”, cu profil mixt: istoric-etnografic-memorial, a luat fiinţă la 27 noiembrie 1957, din iniţiativa profesorului Sever Ursa prin inaugurarea unei expoziţii memoriale prilejuită de cea de-a 72 aniversare a naşterii marelui romancier, expoziţie care a avut şansa să rămână ca durabil nucleu al actualului muzeu.
Mica înfiripare de atunci avea să se îmbogăţească mereu şi să fie mutată de câteva ori, până în 1972, când s-a zidit parterul acestui edificiu. Era nevoie de spaţiu de expunere, întrucât se gândea la un muzeu sătesc în jurul chipului îndrăgit al unui mare scriitor care aici s-a trezit în lume.
În toamna anului 1985, cu prilejul Centenarului naşterii lui Liviu Rebreanu, s-a adăugit etajul edificiului prin contribuţia comunei şi a unor organe judeţene. S-au îmbogăţit colecţiile prin donaţiile familiei scriitorului, ale sătenilor, ale multor intelectuali, fii ai satului, şi mai ales, ai copiilor celor mulţi ai Maierului, satul care pe atunci deţinea recordul naţional al natalităţii. Nu se putea omite, pe vremea aceea, ajutorul unor oameni din conducerea judeţului ca: Mihai Marina, Leon Hogiu, a unor specialişti de la Complexul Muzeal Judeţean: Gh. Marinescu, Mircea Prahase, Lazăr Ureche, Florica Pop, Corneliu Botoş, Nicolae Gălăţean, Marioara Murărescu, regretatul Mihai Martin, Cornel Cotuţiu, Ion Ilieş, Ştefan Mircea, echipa de constructori condusă de Viorel Olar ş.a.
Este semnificativ faptul că muzeul s-a înălţat succesiv pe locul din inima satului, loc care i-a fost dăruit lui Rebreanu deodată cu investirea acestuia cu titlul de Cetăţean de Onoare al Maierului, încă din data de 5 ianuarie 1927.
Iată mărturisirea scriitorului în legătură cu acest moment al vieţii sale:
“- Cu ce ocazie v-aţi simţit mai mult mulţumit?
– Când satul Maieru, în care am copilărit, mi-a trimis o decizie a Consiliului Comunal, prin care mă proclamă Cetăţean de Onoare al Comunei şi-mi dăruieşte un loc de casă”.
Aşadar, începând cu data de 27 noiembrie 1985, muzeul funcţionează în edificiu propriu. Are 9 săli spaţioase, fiecare conţinând tematici bine chibzuite, marcând cronologic momente şi evenimente uneori cumplite – din istoria satului, din cele mai vechi timpuri, până în actualitate.
Prolog

Maierului i se acordă în memorialistica rebreniană un loc privilegiat prin sublinierea rostului adânc pe care răstimpul copilăriei petrecute aici l-a avut în devenirea lui ca mare scriitor.
Nostalgia cu care cel mai mare romancier român îşi zugrăveşte satul, în nenumărate prilejuri, este tulburătoare, fiind subliniată de toţi exegeţii operei sale.
„Maierul revine însă adesea ca o oază de fericire, ca un etern pământ al făgăduinţei. Hotarele lui, pe cât de modeste în realitate, se pierd în vis, înconjurând imensa împărăţie a copilăriei, tezaurizând cele mai vechi amintiri, poveştile cu balauri şi feţi-frumoşi, tainele lumii înconjurătoare, primii prieteni, primele jocuri, cazna şi bucuria învăţăturii şi tot ce se leagă de candoarea anilor dintâi.” (Niculae Gheran)
Aşezat la poalele Munţilor Rodnei, a Ineului „cel cu zăpada eternă”, Maierul este vatră străbună, ghioc de vieţuire românească, satul cel mai de sus „pe drumul care vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga”, ca să ne folosim de cuvintele de început din „Ion”. Natura Maierului, aspră şi dulce totodată, locuitorii, dârzi păstrători de datini şi de grai străbun, înzestrat cu amare ori dulci zicale, legende şi balade, şcoala lui bicentenară, cunoscută în ţinut prin faima vredniciei pedagogice, i-au fost lui „Liviu al dascălului” primele imbolduri în drumul creaţiei sale granitice. „Am crescut în regiune de munte în deplină libertate. În satul meu nu era petic de pământ pe care să nu-l fi umblat. Om al munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic copil. Valea Someşului, atât de bine cunoscută, în cele mai mici cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ”.
Aşadar, motivaţia înfiinţării aici, în urmă cu mai bine de peste o jumătate de veac, a unui muzeu (27 noiembrie 1957) venea, fireşte, pe de o parte, prin impulsul mărturisirilor ferme ale scriitorului însuşi, numeroase şi care mai de care mai tentante în semnificaţii, încât cu greu să te decizi pe care s-o alegi mai întâi. Dar dacă ar fi să ne oprim aici, am încheia cu această sintetică propoziţie-emblemă: „În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele…” Cuvinte-deviză sub vraja cărora copiii cei mulţi ai satului, sub oblăduirea dascălilor lor, au creat o anumită instituţie de dor şi lumină, de care se vorbeşte tot mai mult. Să trecem pragul, dar, în acest locaş ridicat în inima unui sat-matrice, prin strădania sătenilor lui de toate vârstele.

În loc de alte concluzii, încheiem ghidajul nostru cu două documente de mare valoare.
Mai întâi, cuvintele doamnei Fanny Liviu Rebreanu, soţia marelui scriitor: „Maierul a fost dimineaţa senină, a unei vieţi zbuciumate de 58 de ani! Oamenii, plaiurile, întâmplările de aici au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare, unica lume din care a cules primele flori, primele impresii care au lăsat urme de neşters în amintire”.
Apoi, o scrisoare versificată, scrisă de un oarecare Ion Delamargină, în urmă cu peste 50 de ani, cu prilejul inaugurării expoziţiei memoriale „Liviu Rebreanu” în incinta şcolii din Maieru, la 27 noiembrie 1957. A apărut în volumul „Omagiu lui Rebreanu” de Sever Ursa şi Mihai I. Vlad, Ed. Macarie, Târgovişte, 1994:

Scrisoare din „Cuibul Visurilor”

Ţii minte, satule străbun,
Demult, din dimineaţa când
Din jos, între părinţi, sosea
Un băieţel bălan şi blând?
Tu satule, ca un bunic,
I-ai spus poveştile-ţi pe rând…

Tu satule, cu vraja ta
Şi cu cântările de ieri,
I-ai fost lui Liviu grădina
Celor mai albe primăveri.

Iar astăzi ne mândrim privind
La truda paginilor sale;
Îl rechemăm la loc de cinste,
Îi presărăm şi flori pe cale
Şi-mpodobim cu chipul lui
Mult zbuciumata noastră vale!

Căci dintre noi suişi spre culmi
Nemuritorule Rebrene!
Pruncia ta ţi-au răsfăţat-o
Bătrâne plaiuri măierene.

Aici ai râs şi plâns întâi
Cu prietenii cei mici de-o samă,
Dând vieţii aspre, din mâhniri
Şi din plăceri, întâia vamă…

La noi ai învăţat să-nchei
Întâia slovă tremurată,
Ca mai târziu să-ţi faci din cărţi
Cunună frunţii, minunată,
Turnând în slove de granit
Asprimea vieţii noastre, toată!

Cu fata pădurarului,
Cea mândră făr-asemuire,
Ţi-ai tors în cartea inimii
Prima poveste de iubire
Ce-ţi fu în dimineaţa vârstei
Întâia dulce tresărire…

Chiar în amiezi, când pana ta
Suia cărările spre glorii,
De jocuri dragi pe prundul morii
Îţi aminteai cu duioşie
De visuri şi de feţi-Frumoşi,
De hore şi de şezători,
Ori de legendele străvechi
Despre-ale măgurii comori,
De-ntâiele poveşti cu zmei,
Ori de bătăi între feciori…

Întors atunci la noi cu gândul ,
Pe malul Someşului drag,
Lăsai să se prelingă-n suflet
Al amintirilor şirag
Şi retrăiai, mereu mai dulce,
Vraja dumbrăvilor de fag.

Tu apucai de dat¢ condeiul
Ca să le torni în slove aspre,
Împresurat în miez de noapte
De umbrele durerii noastre.
Și tot acest mănunchi de patimi
Pe care le-ai cules întâi,
Ţi-ai stat şi cărţilor, şi numelui,
Atât de veşnic căpătâi!

Te-a reprimit în nopţi de august
Bătrâna, părinteasca şcoală,
Să-i scrii, cu slovele-nvăţate,
Zguduitoarea ta „Răscoală”.

Şi când zideai această carte
Pecetluiai… a câta oară?
Cinstea satului, a şcolii
Şi-a prundului de lângă moară,
Muindu-ţi pana-n călimara
Mâhnirilor de odinioară…
Şi şcoala îşi primea ofranda
Învăţăcelului de ieri
Prin Mădălina din „Ciuleandra”
Şi-atâtea nopţi de-ncrâncenări.

Icoana satului, vegheată
De măguri, străji cutezătoare
Ca trei voinici viteji din veacuri
Cu frunţile proptite-n soare,
Ca Ion, ca Petre, ca Apostol
Rămâne-va nepieritoare.

În „Cuibul visurilor” tale
Cu alte picături de rouă,
Copiii lui ţi-alintă chipul,
Ţi-l strâng cu mâinile-amândouă,
Ca unui sfetnic ce le-ai fost
Celor de ieri, şi, astăzi, nouă.

Şi-acum, când aste opt decenii
Ţi-au închinat prinosul lor,
Primeşte, dincolo de moarte,
Mulţamul drept al tuturor,
Dar mai întâi primeşte azi
Mulţamul măierenilor…
Că fain grăia şi badea Şpanu:
„- Mă, nu-i domn cum-îi ţăranu,
Nici român ca măiereanu;
Nici măierean cum îi Răbreanu…”

Ni s-or mândri cu tine pururi
Al strănepoţilor şirag;
Primeşte azi şi-ntotdeauna
Omagiul satului tău drag!”